Domnița Diana, cea care peste dragoste domnește, a coborât din carul tras de porumbițe albe.
Pe când se cobora, domnița s-a împiedicat în faldurile rochiei împărătești.
Căzând pe pământ, mâinile ei albe, odată ce-au atins țărâna, au născut o plantă neobișnuită. Fecioarele și feciorii curați au cules vâscul, bucuroși, apoi l-au aranjat în buchete.
Pelinul, proaspăt apărut din părul brun al domniței, a fost luat de fecioarele și feciorii necurați.
După ce și-a adunat oasele, zeița s-a preumblat printre ei, vorbindu-le despre lucruri viitoare.
Unora dintre fete le-a prezis căsătorii cu Feți Frumoși rupți din soare, altora le-a menit Feți frumoși rupți din lună. Cât despre cele fără noroc, le-a spus că vor fi țiitoarele zmeilor.
Unii feciori urmau să aibă drept soții fete de împărat, alții fete de argat, dar printre ei se numărau nefericiți care trebuiau să se mulțumească cu zgripțuroaice și scorpii.
După aceea, domnița a chemat fecioarele, dăruindu-le aur, pentru dragoste așezată la vedere, argint, pentru dragoste tăinuită, ori aramă coclită, dragostea pe care nimeni n-o voia.
Spre sfârșit, a împărțit feciorilor fire din brâul colorat ce-l purta la mijloc, câte-un fir de căciulă. Roșu, dragostea arzătoare, albastru, dragostea senină, și cea mai rea: galbena gelozie.
Tinerii care primiseră daruri luminoase au fost mulțumiți; de-îndată au încins o horă.
Tinerii care primiseră daruri întunecate au cârtit, deși aveau dar după sufletul lor.
La urmă, vin în fața Dianei doi frați: o fată frumoasă și-un voinic.
– Cine sunteți și ce căutați aici? întrebă Diana, simțindu-i nepoftiți.
– Eu sunt Fata Bătrână. Dragoste, bună sau rea, n-am găsit, nici nu m-a găsit. Ochii mi-au obosit. Noapte de noapte mă îndeletnicesc cu țesutul, visând la chipul ursitului.
– Te uiți unde nu trebuie, grăi zeița, mustrător, după care scoase ochii fetei.
– Ce mi-ai făcut? strigă oarba.
– Treaba ta e alta, fată dragă. Vei urca cu mine-n Cer, să-mi fii ajutor.
– Domniță a dragostei, mă vei lăsa fără soră? se înspăimântă fratele ei.
– Cum ți se spune ție, băiete?
– Eu sunt Flăcăul Tomnatic. Dragostea, dulce, amară, ori de altfel, m-a ocolit mereu. Deși cânt dintotdeauna despre dragoste, degeaba. Singur m-am născut și singur am să mor.
– Tu trebuie să cânți la curtea mea, rosti Diana, după care-i reteză limba c-o secure.
Apoi, din umerii rotunzi, domnița scoase doi sori minunați, ce străluceau, pe care-i puse în locul ochilor fetei; sorii i-au dăruit un altfel de văz, deosebit de-al oamenilor.
Diana mai scoase din sân o frunză fermecată, pe care-o îndesă în gura băiatului mut; acesta începu să cânte de zece ori mai frumos decât înainte, înmuind inimile tuturor.
După ce înfăptui minunile acestea, sub ochii uimiți ai tinerilor adunați la sărbătoare, frumoasa s-a suit înapoi în car, făcând semn fraților s-o urmeze. Aceștia s-au așezat lângă ea.
De atunci, Fata Bătrână, ce-a căpătat numele Ursita, țese neîncetat, nemaivăzut, povești de dragoste, binecuvântate sau blestemate, după cum le urzește Diana.
Despre Flăcăul Tomnatic se bănuiește că locuiește undeva prin palatul norilor purpurii.
El cântă despre iubire, deși n-a avut vreodată o iubită, desfătând urechile zeilor.
Oamenii obișnuiesc să-l pomenească când se îndrăgostesc, numindu-l, simplu... Dor.
DEVORATOAREA DE VISURI
Alcătuit din visul pe jumătate împlinit al unui băiețel, micul dejun, puțin sărăcăcios, părea un rest de la o masă copioasă. Băiețelul care s-a visat astronaut era bărbat în toată firea acum.
Nopțile în care a învățat constelațiile, planșele cu planeta Marte, machetele navelor spațiale atârnate de candelabru, erau toate acolo, în mintea lui, neatinse.
Chiar dacă soarta i-a stat împotrivă, chiar dacă n-a văzut vreodată Pământul din exterior, n-a putut renunța la ceea ce-l rodea. Ceilalți copii îl ironizau, știindu-i slăbiciunea. Era astmatic. Cine a mai văzut astronaut astmatic? Din păcate, aveau dreptate. Da, n-a putut zbura, dar a studiat tot ce se putea studia despre spațiu. Băiețelul ajuns astronom a predat generațiilor viitoare știința stelelor.
Prânzul se prevestea delicios. Mașinăria primise o duzină de visuri zdrobite sub ciocanul rațiunii. Deznodământul era același. Gusturile se completau într-un mod nefericit. Cineva, undeva în lume, a dorit să fie pianist, dar părinții au considerat că arta nu ține de foame, așa că acel cineva a devenit contabil. Altcineva s-a visat explorator, dar a muncit toată viața închis într-o fabrică mizeră, precum un șoarece, pentru a-și putea hrăni copiii. Un alt caz, un suflet sensibil de potențial actor a sfârșit lucrând într-o companie, jucând roluri slugarnice pentru tot felul de șefi odioși. Ai grijă ce-ți dorești. Mai era și cazul tragic al bărbatului deghizat în clovn, cel mai trist clovn din lume, care-și ascundea lacrimile în spatele unei măști zâmbărețe. Putea înveseli pe oricine, mai puțin pe el însuși. După moartea părinților, clovnul dinăuntru a murit și el, lăsând locul cinicului.
Niciun vis nu trebuie luat în derâdere. Mașinăria știa asta, pentru că gustul visurilor pierdute era identic. De-abia născute, unele din ele au murit prematur, dar cele mai multe au fost ucise de alții. Ucigașii de visuri purtau la gât colecții de trofee, care încercau să-și țipe, cu gurile mute, cusute, durerea.
Se spune că nimic nu se pierde cu adevărat, ci se transformă în altceva. Crimele în sine, deși dăunătoare pentru visători, deveneau operă de artă macabră din muzeul raționaliștilor. Raționaliștii, cei mai iraționali oameni cu putință, aveau o mie și una de scuze pentru limitările minții lor. Așa trebuie, așa e normal în societate, așa e dat omului pe Pământ, așa am zis eu. Din păcate, cărând povara propriilor planuri eșuate, raționaliștii au devenit călăi pentru ale altora.
La sfârșit de zi, Mașinăria a servit o cină ușoară, compusă din dorințele muribunde ale bătrânilor ratați. Visurile lor, purtând încă gustul tinereților entuziaste, nu erau deloc de lepădat. Dintre toate deliciile, acesta era cel mai puternic impregnat cu regret.
ORIGINE
Se știe din vechime, Adam se simțea singur, deși ținea înăuntrul său o lume întreagă.
Poate coasta s-a revoltat, chiar la început, fără ajutorul cleștelui chirurgical ceresc.
Poate a împrumutat-o Iisus; trebuia adusă pentru ultima reprezentație, în fața creaturilor din tină care nu-i înțelegeau opera. În cel mai rău caz, coasta a fost furată de sutașul roman.
Recuzita rămâne biblică. Crucificarea clarobscur. Decorul: catapetesme sfâșiate.
Se spune că există doar șapte culori, fiindcă Noe era zgârcit, a cumpărat curcubeul dintr-o tarabă, la mâna a doua. Tot din același motiv, n-a vrut să-l numească pe Dumnezeu zugrav.
Artefactele aduse din muntele Ararat decriptează mesajul: a opta culoare nu-i vreo idee fantezistă, dintr-un univers paralel; a opta culoare e destinată orbilor.
Se zice că mănăstirile sunt goale. Călugări îmbrăcați în negru exorcizează vinovații murdari de funingine spirituală, ocazională, botezați inițial în Marea Albă. Pereții sunt neîngrijiți, igrasia desenează apocalipse morale; sfinții capătă treptat expresie sadică, aureolele par expirate.
Cântăreții poartă chipuri alese: moșneguți trecuți prin patimile tinereților, prizonieri senili ai virtuților de-acum cărunte; ochelarii cu lentile pământești reflectă flăcările iadului.
Se istorisește că zeii sunt dumnezei neterminați, oameni-pește închinători la icoana multiplicatului Iona. Templele cetacee refuză chemarea Creatorului.
Se proorocește Seceriș la Meteo; cei care au tocmit crainicul sunt văzătorii viitorului.
De obicei, evenimentul se petrece neașteptat, spre sfârșit de vară: omul nu e nici fierbinte augustar, nici rece septembrar. Omul călduț spiritual slujește celor două capete de șarpe.
Cât despre neghină, necesită intervenții și invenții îngerești, aparate speciale pentru smuls întunecimea. Crainicul aduce știri cutremurătoare din Cer: s-a sfârșit lumea!
PRAGUL
Ianuarie. Stătea sprijinit de zidul rece, în fața magazinului. Era foarte frig afară, iar vântul aspru și tăios îi răsfira barba îngălbenită, lungă și încâlcită, care-i atârna peste pieptul bondoc.
Privea lung spre ferestrele luminate ale magazinului, cu expresia unui om căruia îi era refuzată intrarea în Rai. Părea imun la ger. Probabil foamea se dovedise mai puternică decât frigul. Ochii lui, umbriți de sprâncenele stufoase, aveau o singură preocupare: pândeau. Plasa prinsă între degetele butucănoase, pe jumătate goală, flutura lejer în bătaia vântului.
Fără să vreau, i-am observat ținuta. Pantofi scâlciați, pantaloni bej, bluză vișinie cu model nordic: ren, brăduț, ren, brăduț. Bătrânul părea o versiune eșuată a lui Moș Crăciun, prins băut când conducea sania, concediat, detestat de spiriduși și exilat printre muritori.
Dacă te apropiai prea mult, puteai simți putoarea. Spirt medicinal combinat cu transpirație stătută. Am dat să-l ocolesc, când m-a izbit vocea groasă, vădit mieroasă, ce spera să capete ceva.
— Ai un leu domniță, să-mi cumpăr niște pită?
M-am oprit, nehotărâtă, chiar la intrarea în locul călduros, la care aveau acces doar norocoșii. Desigur, un leu n-ar fi fost de-ajuns pentru o pâine, toată lumea știe care-i prețul adevărat.
— Poftim patru lei, am zis, întinzând mâna spre el.
S-a apropiat, precaut. Ochii albaștri azur, care furaseră nuanța cerului de vară, mă fixau. Păreau senini, în pofida faptului că văzuseră cine știe câte necazuri.
N-a mai stat pe gânduri. A luat banii rapid, după care i-a vârât în buzunarul pantalonilor mânjiți. Răsplata am primit-o imediat: un zâmbet poznaș, proaspăt schițat pe sub mustața stufoasă. Obrajii bucălați, roșii precum merele, părul lânos și barba bogată, toate aceste elemente întăreau aerul acela de bunic scăpătat, care trage cam des la măsea.
Căutând printre rafturi, gândurile mi se îndreptau tot mai des spre bătrânul rămas pe dinafară, în frig. Se știe că alcoolul încălzește venele. Parcă-mi părea rău că-i dădusem doar patru lei. Probabil îi va sacrifica pentru băutură, rămânând flămând, la fel ca înainte să-l întâlnesc.
Într-un târziu, am ieșit din magazin. Cerșetorul, așezat strategic într-un colț, servea cina. Ținea o sticlă de spirt în mână, pe care-l trecea prin pită. Măcar nu mințise.
Februarie. Una din plăcerile mele în timpul plimbărilor este analizarea trecătorilor. Îi privesc pășind și mă întreb care e povestea lor. În acea zi, atenția mi-a fost atrasă de bărbatul aflat lângă stația de autobuz. Tocmai ce terminasem cumpărăturile, nu mă mai grăbeam, așa că am avut timp berechet să-l observ. Încercam să-i ghicesc vârsta, dar nu reușeam.
Păr grizonat prins în coadă, bărbuță scurtă și firavă, ochelari rotunzi stil Harry Potter, geacă de piele puțin roasă, blugi evazați împodobiți cu ținte, după moda hippie, belciug în nas, eșarfă Cap de Mort împrejurul gâtului. Tricoul negru pe care-l purta acest personaj aproape fantastic, inscripționat cu fierul de călcat, conținea un mesaj interesant, ce mi-a sărit imediat în ochi: The four horsemen of the Apocalypse. Parcă simțind ceea ce făceam, uscățivul mi-a venit în întâmpinare.
— Aveți un foc?
Ținea tabachera argintie între degete, jucându-se, răsucind-o în fel și chip.
— Nu fumez.
— Bine faceți. Eu am fumat timp de patruzeci de ani, mi s-a confesat el subit, apoi a tușit scurt, tabagic.
M-am uitat tâmp în direcția lui.
— Dacă v-ați lăsat de fumat, pentru ce-mi cereți foc?
— Cine zice că m-am lăsat?
Profesorul distrat a zâmbit indulgent, lucru care m-a pus în încurcătură.
— Să spun drept, domnișoară, căutam companie. Mi-e urât când stau singur în stație.
— Din câte știu, fumătorii nu duc niciodată lipsă de tovarăși.
El își aprinde țigara, renunțând la teatru, expiră savant fumul, apoi mă privește dintr-o parte.
— Treaba e că nu mă dau în vânt după cei din tagma mea. Sunt suflete distruse. Prezența lor îmi reamintește toate greșelile făcute. Dependenții nu pot ajunge în locul luminat pomenit în Cartea Sfântă, nu știați?
Tonul său criptic mi-a stârnit curiozitatea.
— Sunteți o persoană religioasă?
— Dimpotrivă, pufnește el. Mi-amintesc însă predicile mătușii Maria, bisericoasa familiei. Fumătorii, curvarii și cei care ascultă rock au încurcat-o, cică nu vor intra în Rai.
Am clipit des. Inscripția de pe tricou se schimbase. Majoritatea literelor dispăruseră. Mai rămăsese doar cuvântul four. Eram obosită, mai mult ca sigur. Aș fi vrut să-l întreb de ce se apucase de fumat, dar n-am mai apucat, pentru c-a sosit autobuzul.
Martie. Era târziu. Mai era puțin până la închiderea magazinului. Grăbisem pasul, determinată să nu rămân fără pâine. Am citit pentru a mia oară sloganul reclamei uriașe suspendate deasupra blocului. Starway to Heaven. Bun mod de-a face reclamă la biscuiți cu lapte. Biscuiții pluteau printre norii albi, pufoși, undeva în Împărăția Cerurilor, apoi erau culeși de îngeri-copii blonzi și puși în coșulețe împodobite cu ghirlande albastre.
— Nu știi cumva cât e ceasul?
Îmi amintesc c-am tresărit, oprindu-mă din drumul meu. Înfățișarea tânărului din fața mea m-a șocat. Nu părea a avea mai mult de 20 de ani, dar părul și barba lui, complet albe, străluceau precum zăpada în bătaia soarelui. După ce m-am dezmeticit, parcă am îngăimat ceva.
— Scuze, n-am fost atentă. Ce spuneai?
— Nu știi că ți-a sunat ceasul?
Speriată de cuvintele tânărului, ce părea proaspăt scăpat de la sanatoriu, am traversat fugitiv, vrând să pun cât mai multă distanță între mine și el. Autobuzul 4 m-a lovit în plin.
Bătrânul-tânăr cu ochi albaștri n-a mai apărut, nici alte personaje stranii nu mi-au mai tulburat drumul. În schimb, am aflat că s-a deschis un magazin de suveniruri. Purgatorio, așa i-au spus.
GEAMĂNA
Copacul arată așa cum mi-l amintesc, deși a trecut mult timp de când nu l-am mai văzut deschis spre lumea noastră: translucid, construit din cristal, cu irizații albastre-aurii.
Îmbrăcați în alb, presărați pe câmpie, oamenii așteaptă nerăbdători, dornici să-și întâlnească Replicanții. Rând pe rând, pământenii dispar în trunchiul uriaș, parcurgând culoarul spațial principal, cel care unește lumile. Apoi, ies afară câte doi, preumblându-se veseli, sporovăind, spunându-și tot ce n-au putut până acum, însoțiți de dublurile lor, proaspăt sosite din dimensiunile învecinate. Spre deosebire de aceștia, eu și replicantul ne aflăm într-un conflict perpetuu. După ce pântecele primordial ne-a expulzat, am fost separate, născute și crescute în lumi diferite. Pentru că, deși ne-am născut din același loc, nu suntem identice.
Casa mea este Pământul Reformat. Muncesc în fabrica Miracole Mecanice, port costume gri metalizat, mănânc pastă verde, scârboasă la gust, fiindcă mi-e lene să cultiv altceva, apoi mă retrag în cutia de conserve pe care o numesc hipertent. A doua zi, același refren.
Zenia este o entitate de viță nobilă, membră a Înaltei Caste Marțiene, deci trăiește cu folos. Locuiește într-o dimensiune evoluată a planetei Marte, numită Pamm.
Acum trebuie să intru în Copac, după cum cere tradiția. Interiorul se prezintă sub forma unei construcții ciudate, alambicate. Sute de coridoare încâlcite, care duc spre terminale temporale.
Coridorul destinat mie emană energii irezistibile. Pășesc stângaci, chemându-mi mental geamăna, prin spațiu și timp. Culoarul suferă distorsiuni, lăsând la iveală o fantă destul de mare, care permite intrarea unei ființe. Spațiul se dilată, lăsând loc vizitatorului.
Înghit în sec, observând silueta apărută brusc dinaintea mea. Odată ajunse față în față, prințesa Zenia îndoaie mâna dreaptă, ridică palma în aer, cu degetele unite, salutându-mă marțian, protocolar și rece. Răspund la fel, schițând un zâmbet stingher.
Replicantul pornește spre ieșire, urmată de mine, la mică distanță, încălcând protocolul.
Prea des mă sfidează, nerespectând obiceiurile antecesorilor, vrând să-mi arate cine este la cârmă. Recunosc, circumstanțele încorporării ei au fost extraordinare, dar există un lucru care va rămâne veșnic neschimbat, iar Seconda urăște acel lucru.
Coborâm din Copac, folosind scările rulante, după care ne pierdem pe pajiștea fără capăt.
Stând umăr lângă umăr, observ diferențele dintre noi: climatul marțian specific, gravitația slabă, i-a silit corpul să se adapteze, vrând nevrând. Ironic, Replicanta este mai înaltă decât mine. Posesoare a unui corp puternic, bine antrenat, nu se teme de nimic, fiind obișnuită să trăiască în conflict. Eu? Slabă, palidă, pașnică, par o reprezentare diluată a prințesei.
În sfârșit, după ce-am ajuns la distanță considerabilă de ceilalți, Zenia se întoarce spre mine, împrumutând postura obișnuită: spate drept precum o lance, brațe încrucișate peste piept, picioare depărtate, privire cercetătoare.
— Sakusan, ai primit mesajele mele?
— Le-am primit, mormăi, privind-o pe sub gene.
— Atunci, de ce nu mi-ai răspuns?
Trag aer în piept, pregătindu-mă să-i spun adevărul crud, așa cum trebuia s-o fac demult.
— N-am vrut să-ți răspund.
Prințesa rămâne descumpănită.
— Apelezi la sabotaj?
— Sabotaj? râd eu, parțial sarcastic, parțial amar. Îți mai amintești de Xaxa?
— Trebuia să-l părăsești. Pentru binele comun, pentru supraviețuirea noastră!
— Da, am uitat. Prințesa și dragostea sunt incompatibile.
— Degeaba joci rolul martirului, rostește Zenia, apăsat, folosind un ton răutăcios. Jocul tău amoros a destabilizat lumile-oglindă.
— Nu poți programa îndrăgostirea! Uneori, se produc erori în continuum.
— Totuși, ai dat curs erorii, chiar dacă știi că un gest necugetat poate declanșa catastrofe în lumea mea.
— Vorbești întruna despre Pamm, castă și popor… Dar eu ce reprezint?
Zenia mă privește fix. Are pupilele dilatate.
— Sunt Prima! afirm, ținând mâna pe piept. Îmi datorezi respect.
— Respect?
— Amintește-ți cine decide soarta noastră! Pântecele a proorocit: Prima proiectează, influențează, Seconda împlinește, lăsându-se influențată.
— Ce vrei, de fapt? se răstește prințesa.
— Ești Seconda, deci poartă-te ca atare!
Zenia bolborosește ceva în limba poporului ei, probabil blesteme, mișcând mâinile fără întrerupere, după care-mi întoarce, nesupusă, spatele.
Pornesc înfuriată spre Copac, locul unde sunt adunați ceilalți creatori de realitate. Clocesc răzbunări, gândindu-mă la posibile viitoruri dramatice pentru dublură, când…
— Prima?
Oare chiar mă cinstește, chemându-mă pe numele matricial, ori mi se pare?
Prințesa face semne, rugându-mă din gesturi să mă întorc. Pornesc alene spre ea, cu viteza unui melc, nefiind prea dornică de împăcare.
— Da?
— Te respect, însă nu voi îngenunchia.
— Nici nu-mi doresc așa onoruri, întrucât nu-mi ești inferioară. E scris în lege: una fără alta nimic nu se poate creea. Cea care se naște dintâi poartă soarta celei de-a doua.
Zenia coboară ochii, rușinată. Voalul îi ascunde trăsăturile. Vorbele culese din Scripturi, indiferent cum sunt formulate, reușesc întotdeauna să-i atingă inima de marțiană.
— Conexiunea noastră binară este sacră. Nu există nevoi singulare. Gândește-te, 50 de ani tereștri, lungi, plictisitori, închisă în fabrică, fără vreo schimbare.
— O faci pentru a preîntâmpina anomaliile, adaugă prințesa.
— Și pentru protecția ta.
— Nu procedezi așa de teama Consiliului?
— Oh, Zenia! Fără tine, nimic n-ar mai avea sens. Cum aș putea să proiectez viitoruri de una singură? Dacă nu te-ai manifesta Dincolo, cine ar recompune planurile mele?
Seconda privește în gol, spre pajiște. Manifestarea mea afectuoasă i-a destabilizat câmpurile energetice. Marțienii interpretează altfel emoțiile; uneori au nevoie de timp pentru a metaboliza.
— Ne rotim în aceeași buclă… șoptește, revenindu-și în simțiri.
— Continuă, freamăt eu, presimțind un nou proiect.
— Este timpul pentru o schimbare majoră.
— Zenia!
— Te-am speriat?
— Dimpotrivă, sunt surprinsă… Ai găsit cumva vreo eroare?
— Regina-mamă a declarat, tare și răspicat: niciodată nu va abandona tronul în favoarea mea, chiar dacă poporul, sub domnia ei hapsână, îndură multe lipsuri.
— Vrei s-o anulezi?
De data asta, suntem într-un gând. Privirea ei revelează istorii întregi.
— Vești bune pentru Pamm, prințesa salvează poporul! exclam, frecându-mi mâinile.
Mă plimb dintr-o parte în alta, rumegând mugurii unui plan insidios.
— Prima mutare: desfiderea autorității. Poate voi demisiona. Sau, mai bine, îl voi pocni pe supraveghetor… Și uite-așa, inițiem prefragmentarea realității.
— Ai face asta?
— Ai nevoie de fractură, zâmbesc eu malițios, visând la numeroasele posibilități iscate de momentul-oglindă în care Zenia își va sfida superiorul.
— Și dacă vreau o revoluție?
Calculez, calculez, accesând temporar Continuumul.
— Numărul roboților din fabrică este egal cu numărul soldaților conduși de Regină.
Deschid ochii, după care răsuflu ușurată.
— Conform legii oglindirii, cine controlează roboții pe Pământ, controlează armata Pammului. Matricea a prevăzut totul, altfel n-ar fi existat o asemenea simetrie.
— Acest cod există deja? cască Zenia ochii galbeni, ducându-și mâna la gură.
— Întocmai. Binecuvântată fie Matricea!
— Spune-mi mai multe. Cum voi câștiga dragostea poporului meu?
— Fabrica este simbolul vechiului regim. O voi distruge, bucată cu bucată, până rămâne praful. Pe acest praf vom clădi noua lume, o versiune îmbunătățită, luminoasă. Niciunul dintre marțieni nu va rămâne indiferent în fața frumuseții legilor propuse de Prințesa Pammului.
Seconda privește admirativ în direcția mea. Zâmbim complice, pe aceeași frecvență.
Cât de simplă devine joaca cu realitățile, atunci când ai sprijinul fratelui sau surorii celeste… Precum e scris, Replicantul schimbă, reface sau distruge dimensiuni, activând planul Primului Născut, deși Primul nici n-a călcat, nici n-a suflat pe suprafața acelor lumi.
